La o departare de șapte kilometri spre nord-vest de cunoscuta localitate Câmpina din județul Prahova, se află comuna Cornu. Așezarea sa este dintre cele mai frumoase, întinzându-se pe un platou desfășurat între malul stâng al râului Prahova și poalele cu care munții Carpați ating marginea câmpiei.

Ocupația unei mari majorități a locuitorilor este zidăria, meserie pe care au deprins-o prin transmitere, din generație în generație, de la strămoșii lor.

Vechimea satului, ca statornicie omenească, este de greu de precizat. Prima mențiune scrisă despre existența lui o face la 4 iunie 1581 un document al voievodului Mircea Turcitul, în care se vorbește despre megieșii de la Cornu, anume Mircea și Albul și Stanciul și Vlad și cu ceata lor (Arhivele Statului, București, Condica 1175, fila 17). În același document se arată ca o parte din pământul satului era stăpânit de mănăstirea Mislea.

Mai târziu, în anul 1653, voievodul Matei Basarab răsplătește, pentru meritele câștigate în lupta de la Pinta (16 mai 1653) un număr de șapte oșteni (Dintea, Crai, Gașa, Bordea, Borfă, Cordea și Potrosu), făcându-i stăpâni de pământuri în Cornu. Patru dintre aceștia erau zidari iar ceilalți trei erau pietrari.

La împroprietărirea din 1864, în Tabela A, locuitorii înscriși au fost împărțiți pe arborele genealogic al fiecăruia dintre cei șapte strămoși. Demn de menționat este și faptul că unele din numele lor sunt menținute până în prezent la câteva familii iar cu altele au fost denumite diferite părți de hotar din cuprinsul satului.

harta Cornu

La o departare de șapte kilometri spre nord-vest de cunoscuta localitate Câmpina din județul Prahova, se află comuna Cornu. Așezarea sa este dintre cele mai frumoase, întinzându-se pe un platou desfășurat între malul stâng al râului Prahova și poalele cu care munții Carpați ating marginea câmpiei.

Ocupația unei mari majorități a locuitorilor este zidăria, meserie pe care au deprins-o prin transmitere, din generație în generație, de la strămoșii lor.

Vechimea satului, ca statornicie omenească, este de greu de precizat. Prima mențiune scrisă despre existența lui o face la 4 iunie 1581 un document al voievodului Mircea Turcitul, în care se vorbește despre megieșii de la Cornu, anume Mircea și Albul și Stanciul și Vlad și cu ceata lor (Arhivele Statului, București, Condica 1175, fila 17). În același document se arată ca o parte din pământul satului era stăpânit de mănăstirea Mislea.

Mai târziu, în anul 1653, voievodul Matei Basarab răsplătește, pentru meritele câștigate în lupta de la Pinta (16 mai 1653) un număr de șapte oșteni (Dintea, Crai, Gașa, Bordea, Borfă, Cordea și Potrosu), făcându-i stăpâni de pământuri în Cornu. Patru dintre aceștia erau zidari iar ceilalți trei erau pietrari.

La împroprietărirea din 1864, în Tabela A, locuitorii înscriși au fost împărțiți pe arborele genealogic al fiecăruia dintre cei șapte strămoși. Demn de menționat este și faptul că unele din numele lor sunt menținute până în prezent la câteva familii iar cu altele au fost denumite diferite părți de hotar din cuprinsul satului.

harta Cornu

Așezarea sa atât de frumoasă, sub poalele munților, pitorescul naturii, iscusința în meserie și spiritul gospodăresc al locuitorilor, au făcut din această comună un etalon al județului Prahova. Din punct de vedere bisericesc, comuna Cornu este împărțită în două parohii: Parohia Cornu de Jos și Parohia Cornu de Sus.

În locul pe care este construit actualul lăcaș de cult al parohiei Cornu de Jos, a existat, până în anul 1906, o altă biserică de dimensiuni mai mici, în formă alungită de navă, purtând hramul Sfânta Cuvioasă Parascheva și care a fost construită, potrivit datelor din arhiva parohială la anul 1750 de preotul Ioan de la Horăști (Orăștie). Acest preot a fost protoiereu în Transilvania și, fiind persecutat pentru refuzul său de a îmbrățișa Unirea cu Biserica Romano-Catolică, a luat drumul pribegiei trecând în Țara Românească și stabilindu-se la Cornu de Jos unde a păstorit vreme de douăzeci de ani.

În anul 1901, preotul paroh Vasile Rădulescu face cunoscut autorităților că vechea biserică este grav avariată, prezentând pericolul de a se prăbuși și apoi antrenează cele 240 de familii într-o acțiune menită a înzestra parohia cu o nouă biserică. Planul și devizul au fost întocmite de constructorul Ghiță Siminonescu din Ploiești. Executarea lucrării a fost făcută numai cu meseriașii localnici care s-au întrecut în munca ce au depus în mod voluntar.

 

Punerea pietrei de temelie și începutul zidirii s-au făcut în ziua de 11 iunie 1907 iar sfințirea locașului a avut loc la 9 iunie 1913, serviciul religios de sfințire fiind oficiat de Prea Sfințitul Arhiereu Teofil Ploieșteanul, înconjurat de un sobor de șapte preoți. Așa cum a fost concepută și realizată de către ctitorii ei, ajutați de toți credincioșii parohiei, biserica Sfânta Cuvioasă Parascheva este o construcție solidă și de mari proporții.

Cu stil arhitectonic ce se încadrează în stilul sârbesc, biserica are o turlă mare deasupra naosului și alte două turle mai mici și egale deasupra pronaosului. Turla cea mare este susținută de patru pilaștri care, în interiorul clădirii, se profilează în câte doi semicilindri înalți și îngemănați, care fac impresia unor perechi de coloane angajate și dau interiorului o accentuată notă de sobrietate.

Pictura murală a fost executată în ulei, între anii 1911-1912 de pictorul bisericesc Stelian Iliescu din Ploiești, ea fiind o preluare după stilul lui Gheorghe Tătărescu.

Inițiator pentru ridicarea noii biserici a fost preotul sachelar Vasile Rădulescu care, pentru strădania și meritele sale excepționale a fost declarat ca prim ctitor al bisericii, alături de alți 26 de credincioși care formează grupul de ctitori, inserați cu toții în pisania așezată deasupra ușii de la intrare în sfântul locaș. Primul slujitor al bisericii a fost Pr. Vasile Rădulescu, ctitorul ei principal, a cărui activitate a încetat la 1 noiembrie 1919, când s-a retras la pensie.

 

Punerea pietrei de temelie și începutul zidirii s-au făcut în ziua de 11 iunie 1907 iar sfințirea locașului a avut loc la 9 iunie 1913, serviciul religios de sfințire fiind oficiat de Prea Sfințitul Arhiereu Teofil Ploieșteanul, înconjurat de un sobor de șapte preoți. Așa cum a fost concepută și realizată de către ctitorii ei, ajutați de toți credincioșii parohiei, biserica Sfânta Cuvioasă Parascheva este o construcție solidă și de mari proporții.

Cu stil arhitectonic ce se încadrează în stilul sârbesc, biserica are o turlă mare deasupra naosului și alte două turle mai mici și egale deasupra pronaosului. Turla cea mare este susținută de patru pilaștri care, în interiorul clădirii, se profilează în câte doi semicilindri înalți și îngemănați, care fac impresia unor perechi de coloane angajate și dau interiorului o accentuată notă de sobrietate.

Pictura murală a fost executată în ulei, între anii 1911-1912 de pictorul bisericesc Stelian Iliescu din Ploiești, ea fiind o preluare după stilul lui Gheorghe Tătărescu.

Inițiator pentru ridicarea noii biserici a fost preotul sachelar Vasile Rădulescu care, pentru strădania și meritele sale excepționale a fost declarat ca prim ctitor al bisericii, alături de alți 26 de credincioși care formează grupul de ctitori, inserați cu toții în pisania așezată deasupra ușii de la intrare în sfântul locaș. Primul slujitor al bisericii a fost Pr. Vasile Rădulescu, ctitorul ei principal, a cărui activitate a încetat la 1 noiembrie 1919, când s-a retras la pensie.

 

În anul 1918, preotul Vasile Rădulescu și-a căsătorit fata cea mai mică cu Petre I. Provinceanu, seminarist, care fusese ofițer de front în Primul Război Mondial (1916-1918). După căsătorie, a fost hirotonit preot la 20 februarie 1919, pe seama parohiei Urleta, Bănești, județul Prahova. La 1 noiembrie 1919, preotul Vasile Rădulescu a făcut transfer cu ginerele său, trecând el ca paroh la Urleta, unde a mai funcționat doi ani de zile, iar în locul lui a fost transferat preotul Petre I. Provinceanu, de fel din Câmpina, fiul lui Ioan C. Provinceanu – învățător – și nepotul preotului Constantin Provinceanu, parohul bisericii Sfinții Voievozi din Câmpina, mort în Primul Război Mondial, la Mănăstirea Neamț.

Pisania bisericii din Cornu de Jos are următorul conținut:

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin. Această sfântă și dumnezeiască Biserică cu hramul Sfânta Cuvioasă Parascheva, din comuna Cornu, cătunul Cornu de Jos s-a zidit din temelie în locul celei vechi și s-a înfrumusețat așa cum se vede, în zilele Prea Înălțatului nostru Rege al României, Carol I și soția Sa Regina Elisabeta, mitropolit primat fiind I.P.S. Conon Arămescu Donici, începându-se la anul mântuirii 1907, Iunie 11, și s-a terminat la anul 1913, Iunie 9, când s-a sfințit; prin stăruința și osteneala Preotului Paroh Sachelarie Basiliu Rădulescu, a epitropului Alexandru M. Burlacu, a casierului Comitetului Bisericii Anton Chițulescu, Gheorghe Oprea Manta, Stan I. Gh. Manta, Stan Preotul Radu, Gheorghe Stoica Apostol, Preotul Gheorghe Rădulescu, Vasile M. Burlacu, Stan R. Borfă, Ion N. Lixandru, Manta N. Burloiu, Gheorghe M. Alexe, Moise M. Alexe, Neculae Chițu Burchiu, Gheorghe I. Burloiu, Petre Gh. Telegescu, Grigore Savu, Nicolae Gh. Zidaru, Grigore D. Moisescu, Moise M. Burlacu, Alexandru Rădulescu, Paraschiva Dumitrescu, Ilinca I. Petrescu, M.S. Regele Carol I, care a donat 1000 (una mie) lei, Cassa Bisericei 1000 (una mie) lei și cu ajutorul tuturor locuitorilor din această comună cum și a altor pioși creștini.

† Teofil M. Ploeșteanu 

Paroh Sachelarie Preot B. Rădulescu

Iconom Ștefan Iordănescu, Paroh Ploiești

Preotul I. Davidescu,Lunca Mare

Paroh Sachelarie Ch. Brebeanu Paroh Brebu

Preotul Gh. Rădulescu

Preotul C. Provinceanu, Câmpina 

Stan Preotul Radu

Preotul Gheorghe Ionescu

Stan I. Manta

Ierodiaconul Antonie 

Anton Chițulescu, Casierul Comitetului Bisericii 

Vasile M. Burlacu

Gheorghe Stoica Apostol

Ion Gh. Rădulescu

Alexandru Moise

Nicolae Popescu

Gheorghe I. Irimescu

Gheorghe Oprea Manta

Nicolae Ch. Burchiu                                      

”Ceea ce am văzut și am auzit, vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi”. (I Ioan 1, 3). Așa este bine, așa este firesc, ca prin gura nepoților să vorbească strămoșii noștri vrednici, continuând tradiția și clădind pe temeliile puse de generațiile trecute ale neamului nostru.